De ce ai permis să se lase ceaţa peste inimile noastre? De ce mă laşi să te împing ca mai târziu să te chem la mine? De ce nu-i îngădui inimii să şteargă amintirile? Putem face altele, vreau să zburăm pre cer, să atingem norii, să le cântam zeilor la harpă, să călcăm nedreptatea în picioare, să nu îţi mai fie luna martoră atunci când plângi, să nu o mai faci de tristete, de bucurie da, da! nici de dor nu vreau, n-ai avea de ce, mă ai aici, sunt chiar aici, lângă tine...doar dacă...şi o luăm iar de la cap.
Nu te-ai plictisit să alergi? Fuga asta infernală mă oboseşte şi vreau să te opresti. Deja am bătături si simt că leşin. Asta-i un stupid joc al dragostei. M-am plictisit sincer de du-te, vino. Vreau să simt că sunt vie, că nu trăiesc de pe o zi pe alta lăsând multe la voia întâmplării. Gata! S-a terminat vacanţa în care erau neuronii mei...micuţii mei neuroni. Bun venit acasă!
marți, 29 noiembrie 2011
duminică, 27 noiembrie 2011
Inger pierdut (II)
Zorile dimineţii erau mai frumoase când îmi iubeam viaţa, când nu eram...RECE. Nu îmi explic ce s-a întâmplat aseară. Nu vreau să îmi amintesc, dar totuşi...Ce s-a întâmplat aseară? Durerea de cap cu care mă trezeam în fiecare dimineaţă parcă-mi lipseşte, nu mai sunt eu, fata cea împiedicată, sunt puţin mai normală... Mă uit în oglindă şi nu mai am anticele cearcăne care-mi întunecau faţa. Mă şimt plină de energie, dar totodată fără vlagă. Ce stupid! Mă mulţumesc că e o dimineaţă de sâmbătă şi nu sunt nevoită să ies prea mult din casă. Mă las purtată de timp, astept seara cu nerăbdare, sufletul meu o vrea iar si iar...!
Simt că înnebunesc! Valuri mă aruncă-n vise...Îmi cresc aripi, visele negre pe loc mi le-am spulberat! Mi se face foame, nu mă mai regăsesc prin gânduri. Oh ! Timpul nu mai trece... Vreau...vreau să simt luna cum mă veghează, vreau să mă înalt, să uit de lume, de tot ce odată am fost eu, să uit de viaţă. să trăiesc în păcat, pentru că...vreau si atât! Explicaţiile mă obosesc.
Întunericul se lasă afară, cât şi n inima mea. Simt că explodez...în burtică am fluturaşi, ce ra*at se întâmplă aici, acum, cu mine ?
Îngerul meu...cât mi-a lipsit imaginea ta înfiorătoare...mă simt inumană, dar e bine, toate sentimentele se revarsă asupra mea, toate amintirile-mi străpung inima. Ce sentiment intens...nu m-as sătura niciodată să fiu aşa, mă poziţionez la graniţa dintre bine şi răul absolut, dintre iubire şi nu, nu ură... si ignorare, dintre lumină şi întuneric. Braţele-mi sunt deschise, las monstrul să-şi facă treaba...si o face bine.
Vezi şi : Revenire
Simt că înnebunesc! Valuri mă aruncă-n vise...Îmi cresc aripi, visele negre pe loc mi le-am spulberat! Mi se face foame, nu mă mai regăsesc prin gânduri. Oh ! Timpul nu mai trece... Vreau...vreau să simt luna cum mă veghează, vreau să mă înalt, să uit de lume, de tot ce odată am fost eu, să uit de viaţă. să trăiesc în păcat, pentru că...vreau si atât! Explicaţiile mă obosesc.
Întunericul se lasă afară, cât şi n inima mea. Simt că explodez...în burtică am fluturaşi, ce ra*at se întâmplă aici, acum, cu mine ?
Îngerul meu...cât mi-a lipsit imaginea ta înfiorătoare...mă simt inumană, dar e bine, toate sentimentele se revarsă asupra mea, toate amintirile-mi străpung inima. Ce sentiment intens...nu m-as sătura niciodată să fiu aşa, mă poziţionez la graniţa dintre bine şi răul absolut, dintre iubire şi nu, nu ură... si ignorare, dintre lumină şi întuneric. Braţele-mi sunt deschise, las monstrul să-şi facă treaba...si o face bine.
sâmbătă, 26 noiembrie 2011
Toamna
Toamna-i ca sufletul meu, o simt aproape de mine...e ca şi când doar ea m-ar înţelege, de parcă ea mi-ar fi fost aproape când lacrimile-mi curgeau pe obrajii roşii, ca apoi sa ajung sa nu mai simt nimic. Sub cerul înorat încerc sa disting stelele. Mi-e dor de vară, mi-e dor de adierea plăcută a vântului, mi-e dor de mine. Eu sunt...eu! Dar de ce nu simt asta? De ce mă pierd mereu în vise? De ce simt ca trăiesc o viaţă aiurită? De ce nu mă mai doare? Nu regăsesc drumul spre...mine !
Sunt în delir. Mă pierd în vorbe. Ajung întru-un punct, unde-mi doream de mult sa fiu, şi mă gândesc ca...eu nu am ce căuta acolo, şi nu îmi pasa dacă mai înaintez, sau regresez, nu îmi pasa ce se întâmplă cu viaţa mea din anumite perspective....şi mai e şi timpul... ce bine ar fi dacă n-ar exista timpul, dacă as putea sa îmi antrenez corpul sa reziste fără somn, sa fac tot ce îmi propun, dar, din lipsa de TIMP, nu pot sa realizez. Uneori avem timp şi ne batem joc de el, îl pierdem aiurea, iar uneori...ducem lipsa dimineţilor pe care le petreceam în pat până după-amiază.
Viaţa? Ce e viaţa? Viaţa sunt Eu. Viaţa este un copil care aleargă după ziua de mâine, un bătrân care-i poarta de grija, verdele ce ne-nconjoară şi o pasăre ce ne priveşte.
Sunt în delir. Mă pierd în vorbe. Ajung întru-un punct, unde-mi doream de mult sa fiu, şi mă gândesc ca...eu nu am ce căuta acolo, şi nu îmi pasa dacă mai înaintez, sau regresez, nu îmi pasa ce se întâmplă cu viaţa mea din anumite perspective....şi mai e şi timpul... ce bine ar fi dacă n-ar exista timpul, dacă as putea sa îmi antrenez corpul sa reziste fără somn, sa fac tot ce îmi propun, dar, din lipsa de TIMP, nu pot sa realizez. Uneori avem timp şi ne batem joc de el, îl pierdem aiurea, iar uneori...ducem lipsa dimineţilor pe care le petreceam în pat până după-amiază.
Viaţa? Ce e viaţa? Viaţa sunt Eu. Viaţa este un copil care aleargă după ziua de mâine, un bătrân care-i poarta de grija, verdele ce ne-nconjoară şi o pasăre ce ne priveşte.
luni, 21 noiembrie 2011
"What is this?"
Spre rusinea mea, nu stiam de acest scurt metraj, nici macar de reclama. Aseara mama care nu este deloc atat de in varsta ca acel om m-a intrebat acelasi lucru de doua ori in interval de timp de vre-o 15 min. A doua oara m-am enervat si nu i-am mai raspuns. Atunci mi-a atras atentia tata si mi-a povestit de acest scurt metraj. Pe mine una chiar m-a impresionat. Tuturor ni se intampla si cel mai rau e ca poate nici nu ne dam seama ca ranim persoana de langa noi.
duminică, 20 noiembrie 2011
Revenire.
În primul rând scuze că mi-a luat atât de mult să postez, am fost timp de două săptămâni într-o alergătură continuuă. Mi-a fost dor de tot de înseamnă Blogotecă...
Cerul senin din ziua în care ne-am cunoscut, nopţile răcoroase, roua dimineţii, mireasma florilor de mai şi cântecul greierilor din iarba deabia încolţită se revarsă peste mine. Am renunţat la vise, la oameni, la mine...dar speranţa mi le-a adus pe toate înapoi. Acum nu stiu să le mai mânuiesc. Mă pierd în vise, mă lovesc de oameni, mă uit la mine...şi nu mă recunosc. Timpul e banal, trece ca nebunul şi ne lasă amintirile...dar dacă amintirile se şterg? Eu cu ce rămân? Ce îmi poate hrănii inima pentru a-i da forţă să meargă tot mai-nainte? Surâsul tău când bate ceasul dimineţii şi bucuria copiilor în jocul vieţii.
Umerii îmi sunt tot mai grei, se agaţă de mine persoanele ce le-am dezamagit în trecut, mă bântuie greşelile dintr-o altă viaţă. Drumul presărat cu lacrimi, de crăiese ale întunericului, de dincolo de cer îl urmez iar pentru a ştii cine sunt eu după aparenţe, pentru a găsii făntâna tinereţii şi grădina fericirii, pentru a păşi pe curcubeu fără a fii nevoie să cer voie norilor, pentru a putea arunca zâmbete in toate directţiile, pentru a ieşii din starea de alergare continuua, pentru că azi nu îmi pasă unde ajung mâine, pentru că ştiu că nu pot pocni din degete pentru a sta ceasul, pentru că m-am săturat să aud că se putea şi mai bine.
Am nevoie de aripi pentru a lovi vântul, am nevoie de întredere pentru a mă lupta cu viaţa, am nevoie de linişte pentru a-mi asculta inima, am nevoie de timp pentru a-mi crea amintirile, am nevoie de faţă pentru a răspândii zâmbete, am nevoie de răbdare pentru a răzbate.
Cerul senin din ziua în care ne-am cunoscut, nopţile răcoroase, roua dimineţii, mireasma florilor de mai şi cântecul greierilor din iarba deabia încolţită se revarsă peste mine. Am renunţat la vise, la oameni, la mine...dar speranţa mi le-a adus pe toate înapoi. Acum nu stiu să le mai mânuiesc. Mă pierd în vise, mă lovesc de oameni, mă uit la mine...şi nu mă recunosc. Timpul e banal, trece ca nebunul şi ne lasă amintirile...dar dacă amintirile se şterg? Eu cu ce rămân? Ce îmi poate hrănii inima pentru a-i da forţă să meargă tot mai-nainte? Surâsul tău când bate ceasul dimineţii şi bucuria copiilor în jocul vieţii.
Umerii îmi sunt tot mai grei, se agaţă de mine persoanele ce le-am dezamagit în trecut, mă bântuie greşelile dintr-o altă viaţă. Drumul presărat cu lacrimi, de crăiese ale întunericului, de dincolo de cer îl urmez iar pentru a ştii cine sunt eu după aparenţe, pentru a găsii făntâna tinereţii şi grădina fericirii, pentru a păşi pe curcubeu fără a fii nevoie să cer voie norilor, pentru a putea arunca zâmbete in toate directţiile, pentru a ieşii din starea de alergare continuua, pentru că azi nu îmi pasă unde ajung mâine, pentru că ştiu că nu pot pocni din degete pentru a sta ceasul, pentru că m-am săturat să aud că se putea şi mai bine.
Am nevoie de aripi pentru a lovi vântul, am nevoie de întredere pentru a mă lupta cu viaţa, am nevoie de linişte pentru a-mi asculta inima, am nevoie de timp pentru a-mi crea amintirile, am nevoie de faţă pentru a răspândii zâmbete, am nevoie de răbdare pentru a răzbate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)