Toamna

Toamna-i ca sufletul meu, o simt aproape de mine...e ca şi când doar ea m-ar înţelege, de parcă ea mi-ar fi fost aproape când lacrimile-mi curgeau pe obrajii roşii, ca apoi sa ajung sa nu mai simt nimic. Sub cerul înorat încerc sa disting stelele. Mi-e dor de vară, mi-e dor de adierea plăcută a vântului, mi-e dor de mine. Eu sunt...eu! Dar de ce nu simt asta? De ce mă pierd mereu în vise? De ce simt ca trăiesc o viaţă aiurită? De ce nu mă mai doare? Nu regăsesc drumul spre...mine !

Sunt în delir. Mă pierd în vorbe. Ajung întru-un punct, unde-mi doream de mult sa fiu, şi mă gândesc ca...eu nu am ce căuta acolo, şi nu îmi pasa dacă mai înaintez, sau regresez, nu îmi pasa ce se întâmplă cu viaţa mea din anumite perspective....şi mai e şi timpul... ce bine ar fi dacă n-ar exista timpul, dacă as putea sa îmi antrenez corpul sa reziste fără somn, sa fac tot ce îmi propun, dar, din lipsa de TIMP, nu pot sa realizez. Uneori avem timp şi ne batem joc de el, îl pierdem aiurea, iar uneori...ducem lipsa dimineţilor pe care le petreceam în pat până după-amiază.

Viaţa? Ce e viaţa? Viaţa sunt Eu. Viaţa este un copil care aleargă după ziua de mâine, un bătrân care-i poarta de grija, verdele ce ne-nconjoară şi o pasăre ce ne priveşte.