Plastic

 Viaţa mea e roz...dar pe mine nu mă mai atrage această culoare.

Îmi pot ţine sentimentele sub control fără să mă complic prea mult (mai deloc, totul vine de la sine) în legătură cu asta. Mă simt precum o păpuşă de plastic. Înainte mai trăiam din mofturi, vroiam să am "aia" sau "aia" şi mă plictiseam după ce obţineam ce vroiam, acum însă, mă satur înainte să obţin ce vreau. Vreau să simt orice, numai să simt. Vreau să mă bucur şi să simt tot! Şi durerea vreau să o simt, tot, tot, tot! Nu vreau să pierd nimic. Momentan...curâmd mă voi sătura şi de acest concept asupra vieţii mele.

Prefăcătorie..

Sinceritate? Da, cum să nu!
     M-am trezit ameţită de atâtea ore de "odihnă". Mă gândesc că nici măcar nu are rost să mă uit în oglindă, de curând mi s-a spus că sunt plină de complexe şi m-a bufnit râsul dar apoi mi-am dat seama că aşa e...şi dacă e aşa ce? Până la perfecţiune mai e mult, iar pentru mine cu siguranţă e un drum luuuuuung. Am zis că nu o fac dar...dar o fac, şi spre surprinderea mea nu rămân mască din cauza ochilor mei obosiţi, a părului extraciufulit care stă prea bine, ca în orice altă dimineaţa...doar că...doaar... îmi văd întradevăr adevărata faţă, lipsită nu de fard, rimel sau creion...ci de masca aceea care este menită să mă apere de minciuni, de răutate şi de frig. Eu da, sunt o dură, afirm asta de câte ori am ocazia. Lumea trebuie să ştie. Atâta timp cât masca stă la locul ei, sunt şi eu bineee! 
      Sunt ciudată, da ştiu. Nu m-am mai văzut de ceva timp aşa, fiind eu. Îmi e şi frică să mă uit la mine, să nu mă cuprindă nostalgia zilelor în care simţeam vântul bătându-mi direct în faţă, nu printr-o afurisită de mască. De ce să mă dezbrac în faţa cuiva care ştiu că îmi va lăsa răni adânci? Faţa mea vreau să rămână intacta, nu să fie rănită la întâmplare de orice...rahat!   
       Nu mă mai încred în persoane, iar asta nu mă face o fiinţă tristă, ba chiar din contră, sunt foarte fericită fix aşa! Sunt fericită şi fără să am încredere deplină. De ce aş face asta? Pentru ca într-o zi sa îmi spună să închid guriţa şi să trecem peste subiecte? Sunt mai bine aşa, oricum e o lume plină de măşti.

 The world goes down!

Omul.

Omul = o fiinţă ciudată de neînţeles. Cred că oricine e de acord cu mine când spun asta. Nu există persoană, din câte cunosc eu, care să poate să se explice în orice situaţie sau care să ştie ce simte, de ce simte. Uite asta nu-mi place la literatură, ea seamănă cu omul, o poţi interpreta după bunul plac.Nu o să mă mai mir de ce uneori prefer ştiinţele exacte.
Viaţa e agitată dacă ştii să ţi-o faci aşa şi dacă-ţi place!

Toamna

Toamna-i ca sufletul meu, o simt aproape de mine...e ca şi când doar ea m-ar înţelege, de parcă ea mi-ar fi fost aproape când lacrimile-mi curgeau pe obrajii roşii, ca apoi sa ajung sa nu mai simt nimic. Sub cerul înorat încerc sa disting stelele. Mi-e dor de vară, mi-e dor de adierea plăcută a vântului, mi-e dor de mine. Eu sunt...eu! Dar de ce nu simt asta? De ce mă pierd mereu în vise? De ce simt ca trăiesc o viaţă aiurită? De ce nu mă mai doare? Nu regăsesc drumul spre...mine !

Sunt în delir. Mă pierd în vorbe. Ajung întru-un punct, unde-mi doream de mult sa fiu, şi mă gândesc ca...eu nu am ce căuta acolo, şi nu îmi pasa dacă mai înaintez, sau regresez, nu îmi pasa ce se întâmplă cu viaţa mea din anumite perspective....şi mai e şi timpul... ce bine ar fi dacă n-ar exista timpul, dacă as putea sa îmi antrenez corpul sa reziste fără somn, sa fac tot ce îmi propun, dar, din lipsa de TIMP, nu pot sa realizez. Uneori avem timp şi ne batem joc de el, îl pierdem aiurea, iar uneori...ducem lipsa dimineţilor pe care le petreceam în pat până după-amiază.

Viaţa? Ce e viaţa? Viaţa sunt Eu. Viaţa este un copil care aleargă după ziua de mâine, un bătrân care-i poarta de grija, verdele ce ne-nconjoară şi o pasăre ce ne priveşte.

Viaţa.

       "Am ajuns să simt că nu mai simt nimic. " - Acest citat m-a făcut să vreau să scriu despre viaţă, despre cât de ciudată este, despre modul în care mă simt. Mai pe scurt, hai să vă spun despre mine. Stau şi mă gândesc "Doamne ! Ce am făcut greşit în viaţă până acum de mă pedepseşti aşa? ", apoi îmi dau două palme si îmi spun "Ori sunt proastă, ori sunt proastă !" , am fel şi fel de gânduri la 16 ani, de ce mă stresez fără rost? Noi, adolescenţii (copii, în cazul meu ), avem un stil de a dramatiza lucrurile şi de a face din ţânţar armasar, cum nu nimeni altcineva nu are. Ce ştiu eu ce înseamnă viaţa? greutăţile? Acum stau şi mă amuz când mă gandesc la cât de panicată sunt uneori, mi s-a spus chiar azi că sunt aşa , chiar de un baiat, eu una mă comportam normal, nu ştiu ce l-a făcut să creadă asta ( m-a invitat la suc şi l-am refuzat.) .
       Sunt o nesimţită ! Da, sunt. Nu aşa se numesc oamenii care nu simt? Poate că am şi motive să nu mai simt, deşi am o vârstă fragedă am trecut puţinel prin viaţă (mi-am pierdut o parte din copilărie chiar :-L ) .
      Viaţă? Ce e viaţă? Hm. chiar nu ştiu exact, dar însă ştiu cum îmi voi trăi eu viaţa. Nu ca până acum. Let`s go party people ! Viaţa e doar una, şi vrea să mă distrez ca nebuna !

Xoxo. :*>:D<