Unde sunt?

Tocmai ce scrisesem o "povestioara", am decis să o şterg, şi nu pentru că nu mi se părea îndeajuns de bună pentru standardele mele (nu că aş avea aşa ceva, dar sună bine. ) ci pentru că m-am gândit că azi vreau ceva diferit de la mine, de la inima mea. Chestia e că sunt pe zi ce trece mai rece, şi nu mă doare, fapt ce mă îngrijorează. Am sufletul meu de copil pierdut pe aici pe undeva, printre poveşti, trupul mi-a rămas pe-o cale uitată de lume, undeva departe, zace fără rost, s-a învăţat cam prost, îl afectează toate micile schimbări din jur, ce e drept, mă gândesc că deodată ce mintea mea e mai zdravănă, spun eu, corpul cedează. S-a schimbat, a crescut. Nu îl vreau. Îmi vreau corpul din copilărie înapoi , firav aşa, era perfect!  Vreau să pot să îi mai fur mamei sutienele şi să ma chinui să le ţin pe mine cu o mână, căci cealaltă era ocupată, trebuia să ţin rochia de mireasă , sa nu o murdăresc, pentru că era prea mare pentru mine, şi pantofii ei uriaşi în care parcă mă scufundam, să nu mai spun că de mică am fost un mic Picasso , mă machiam atât de frumos, eram o scumpă ( Categoric nu arătam deloc bine, dar eram foarte scumpă, la fel cum sunt şi aceste amintiri). Cele mai frumoase amintiri erau când mă certa mama, îmi făcea o morală de spuneam fără să mă pună ea că nu voi mai face niciodată aşa ceva, credeam până şi eu ceea ce spuneam. Of.. de ce trebuie să mă dau mereu la poveşti? Revin la ideea principală. Sunt rece. M-am pierdut printre feţe stăine [printre monştri şi vampiri, tânjesc să regăsesc drumul spre paradis, să mă bucur cu prinţul meu din poveşti de viaţă]  şi persoane pline de ură. Indiferenţa cu care îmi tratez soarta mă omoară. Inima mea bate de pe o zi pe alta fără rost. Mă adâncesc în vise fără să mă transform într-un visător ambulant. Am vise la care vreau să ajung şi muncesc pe brânci pentru asta, dar totuşi, nu mă regăsesc în mine. Dau vina pe conştiinţa mea pentru tot. Îmi vreau inocenţa înapoi, o vreau pe toată, vreau să am iar conştiinţa curată.

Ps: Mi.e dor de vară!

Pe curand vară !

         Off... s-a dus si vacanta asta. Ei bine, ne mai ramane doar să mai trecem printr-un an greu, sau mai putin greu, de şcoală. Nu ştiu de ce dar venirea şcolii aducea mereu în sufletul meu tristete, dar , acum mă simt chiar foarte bine, atât de bine încât abia aştept să se termine. Am spuso cam cu răutate dar e doar gura de mine, îmi place foarte mult la şcoala, chiar şi când mă duc nepregătita, nedormită. Asta-i viaţa, astea ne vor fii amintirile. Sper doar să nu îmi neglijez blogul ca până acum.
Uite şi o melodie pe placul inimii mele azi.

   Xoxo.:*:*:*

Viaţa.

       "Am ajuns să simt că nu mai simt nimic. " - Acest citat m-a făcut să vreau să scriu despre viaţă, despre cât de ciudată este, despre modul în care mă simt. Mai pe scurt, hai să vă spun despre mine. Stau şi mă gândesc "Doamne ! Ce am făcut greşit în viaţă până acum de mă pedepseşti aşa? ", apoi îmi dau două palme si îmi spun "Ori sunt proastă, ori sunt proastă !" , am fel şi fel de gânduri la 16 ani, de ce mă stresez fără rost? Noi, adolescenţii (copii, în cazul meu ), avem un stil de a dramatiza lucrurile şi de a face din ţânţar armasar, cum nu nimeni altcineva nu are. Ce ştiu eu ce înseamnă viaţa? greutăţile? Acum stau şi mă amuz când mă gandesc la cât de panicată sunt uneori, mi s-a spus chiar azi că sunt aşa , chiar de un baiat, eu una mă comportam normal, nu ştiu ce l-a făcut să creadă asta ( m-a invitat la suc şi l-am refuzat.) .
       Sunt o nesimţită ! Da, sunt. Nu aşa se numesc oamenii care nu simt? Poate că am şi motive să nu mai simt, deşi am o vârstă fragedă am trecut puţinel prin viaţă (mi-am pierdut o parte din copilărie chiar :-L ) .
      Viaţă? Ce e viaţă? Hm. chiar nu ştiu exact, dar însă ştiu cum îmi voi trăi eu viaţa. Nu ca până acum. Let`s go party people ! Viaţa e doar una, şi vrea să mă distrez ca nebuna !

Xoxo. :*>:D<