Unde sunt?

Tocmai ce scrisesem o "povestioara", am decis să o şterg, şi nu pentru că nu mi se părea îndeajuns de bună pentru standardele mele (nu că aş avea aşa ceva, dar sună bine. ) ci pentru că m-am gândit că azi vreau ceva diferit de la mine, de la inima mea. Chestia e că sunt pe zi ce trece mai rece, şi nu mă doare, fapt ce mă îngrijorează. Am sufletul meu de copil pierdut pe aici pe undeva, printre poveşti, trupul mi-a rămas pe-o cale uitată de lume, undeva departe, zace fără rost, s-a învăţat cam prost, îl afectează toate micile schimbări din jur, ce e drept, mă gândesc că deodată ce mintea mea e mai zdravănă, spun eu, corpul cedează. S-a schimbat, a crescut. Nu îl vreau. Îmi vreau corpul din copilărie înapoi , firav aşa, era perfect!  Vreau să pot să îi mai fur mamei sutienele şi să ma chinui să le ţin pe mine cu o mână, căci cealaltă era ocupată, trebuia să ţin rochia de mireasă , sa nu o murdăresc, pentru că era prea mare pentru mine, şi pantofii ei uriaşi în care parcă mă scufundam, să nu mai spun că de mică am fost un mic Picasso , mă machiam atât de frumos, eram o scumpă ( Categoric nu arătam deloc bine, dar eram foarte scumpă, la fel cum sunt şi aceste amintiri). Cele mai frumoase amintiri erau când mă certa mama, îmi făcea o morală de spuneam fără să mă pună ea că nu voi mai face niciodată aşa ceva, credeam până şi eu ceea ce spuneam. Of.. de ce trebuie să mă dau mereu la poveşti? Revin la ideea principală. Sunt rece. M-am pierdut printre feţe stăine [printre monştri şi vampiri, tânjesc să regăsesc drumul spre paradis, să mă bucur cu prinţul meu din poveşti de viaţă]  şi persoane pline de ură. Indiferenţa cu care îmi tratez soarta mă omoară. Inima mea bate de pe o zi pe alta fără rost. Mă adâncesc în vise fără să mă transform într-un visător ambulant. Am vise la care vreau să ajung şi muncesc pe brânci pentru asta, dar totuşi, nu mă regăsesc în mine. Dau vina pe conştiinţa mea pentru tot. Îmi vreau inocenţa înapoi, o vreau pe toată, vreau să am iar conştiinţa curată.

Ps: Mi.e dor de vară!

Haos.

          Lacrimi de înger se revarsă din cer peste mine. Pierdută în noapte încă te caut. Sufletul mi-e pustiu fără tine. Îmi las gândurile să plutească-n mireasma de cafea ce îmi înţeapă simţurile trezindu-mă la realitate când mă înalţ prea mult spre cer pe nori pufoşi de lipicioşi de vată pe băţ.
          Sunt într-o continuă schimbare, transformare . Îmi pot auzi conştiinţa plângând şi inima suspinând . E clar că te vrea înapoi, dar oare te va avea? Cum mă pot gândi că te-ai putea întoarce iar eu te-aş primi cu braţele întinse când pumnii nu-mi mai ajung pentru a-mi ţine lacrimile? Nu mai pot să trec prin mii şi mii de stări fără să ţin cont de urmări .
           Ţip că nu te mai vreau, că te urăsc şi că nu-mi mai pasă, dar în sinea mea, fiecare pas de-al tău contează.
           Vreau o clipă de respiro. Am nevoie să-mi refac aripile înainte de zbor.

Enjoy. Xoxo :*>:D<