Unde sunt?

Tocmai ce scrisesem o "povestioara", am decis să o şterg, şi nu pentru că nu mi se părea îndeajuns de bună pentru standardele mele (nu că aş avea aşa ceva, dar sună bine. ) ci pentru că m-am gândit că azi vreau ceva diferit de la mine, de la inima mea. Chestia e că sunt pe zi ce trece mai rece, şi nu mă doare, fapt ce mă îngrijorează. Am sufletul meu de copil pierdut pe aici pe undeva, printre poveşti, trupul mi-a rămas pe-o cale uitată de lume, undeva departe, zace fără rost, s-a învăţat cam prost, îl afectează toate micile schimbări din jur, ce e drept, mă gândesc că deodată ce mintea mea e mai zdravănă, spun eu, corpul cedează. S-a schimbat, a crescut. Nu îl vreau. Îmi vreau corpul din copilărie înapoi , firav aşa, era perfect!  Vreau să pot să îi mai fur mamei sutienele şi să ma chinui să le ţin pe mine cu o mână, căci cealaltă era ocupată, trebuia să ţin rochia de mireasă , sa nu o murdăresc, pentru că era prea mare pentru mine, şi pantofii ei uriaşi în care parcă mă scufundam, să nu mai spun că de mică am fost un mic Picasso , mă machiam atât de frumos, eram o scumpă ( Categoric nu arătam deloc bine, dar eram foarte scumpă, la fel cum sunt şi aceste amintiri). Cele mai frumoase amintiri erau când mă certa mama, îmi făcea o morală de spuneam fără să mă pună ea că nu voi mai face niciodată aşa ceva, credeam până şi eu ceea ce spuneam. Of.. de ce trebuie să mă dau mereu la poveşti? Revin la ideea principală. Sunt rece. M-am pierdut printre feţe stăine [printre monştri şi vampiri, tânjesc să regăsesc drumul spre paradis, să mă bucur cu prinţul meu din poveşti de viaţă]  şi persoane pline de ură. Indiferenţa cu care îmi tratez soarta mă omoară. Inima mea bate de pe o zi pe alta fără rost. Mă adâncesc în vise fără să mă transform într-un visător ambulant. Am vise la care vreau să ajung şi muncesc pe brânci pentru asta, dar totuşi, nu mă regăsesc în mine. Dau vina pe conştiinţa mea pentru tot. Îmi vreau inocenţa înapoi, o vreau pe toată, vreau să am iar conştiinţa curată.

Ps: Mi.e dor de vară!

Scrisoare către el.

             Dragule, uite, voi trece peste toate drăgălăşeniile şi nu te voi întreba ce faci şi nici de sănătate. Nu îmi pasă că atâta timp cât îti voi scrie voi fi o egoistă nesuferită (aşa cum ai merita să fiu în majoritatea timpului) dar la mine în viată pluteşte-n aer agonia, în sufletul meu se poartă un razboi de fiecare dată când îşi aud numele,  am bule în stomac chiar acum, şi nu pot să scap de ele nicidecum, oricât de mult m-aş stădui.M-ai trădat iar acum am rămas singura in pustiu, aşteptand după o rază de soare ( da, tu rază, numai tu ! ) să-mi lumineze calea şi gândurile. Visez la o lume mai bună în doi, nu realizez ce rost mai are să visez dacă totul s-a terminat dar na, îi fac inimii pe plac. Trec dintr-o stare-n alta, nu mai ştiu ce vreau, o dorinţă, chiar şi una extrem de importantă după 10 secunde se transformă în nimic.
            Aseară... am gândit clar... nu mai mult de 2-3 secunde, am vazut adevărul din spatele minciunilor iar acum îmi e frig. Tremur neîncetat şi nu ştiu dacă de frig sau de teamă că nu te voi mai vedea niciodata.....nopţile...da, ele trec tot mai greu...
          Îţi cer doar să-mi laşi dragostea şi amintirile unei iubiri la 16 ani.


                                                  Cu drag, a ta fostă iubită, Alina.