Zorile dimineţii erau mai frumoase când îmi iubeam viaţa, când nu eram...RECE. Nu îmi explic ce s-a întâmplat aseară. Nu vreau să îmi amintesc, dar totuşi...Ce s-a întâmplat aseară? Durerea de cap cu care mă trezeam în fiecare dimineaţă parcă-mi lipseşte, nu mai sunt eu, fata cea împiedicată, sunt puţin mai normală... Mă uit în oglindă şi nu mai am anticele cearcăne care-mi întunecau faţa. Mă şimt plină de energie, dar totodată fără vlagă. Ce stupid! Mă mulţumesc că e o dimineaţă de sâmbătă şi nu sunt nevoită să ies prea mult din casă. Mă las purtată de timp, astept seara cu nerăbdare, sufletul meu o vrea iar si iar...!
Simt că înnebunesc! Valuri mă aruncă-n vise...Îmi cresc aripi, visele negre pe loc mi le-am spulberat! Mi se face foame, nu mă mai regăsesc prin gânduri. Oh ! Timpul nu mai trece... Vreau...vreau să simt luna cum mă veghează, vreau să mă înalt, să uit de lume, de tot ce odată am fost eu, să uit de viaţă. să trăiesc în păcat, pentru că...vreau si atât! Explicaţiile mă obosesc.
Întunericul se lasă afară, cât şi n inima mea. Simt că explodez...în burtică am fluturaşi, ce ra*at se întâmplă aici, acum, cu mine ?
Îngerul meu...cât mi-a lipsit imaginea ta înfiorătoare...mă simt inumană, dar e bine, toate sentimentele se revarsă asupra mea, toate amintirile-mi străpung inima. Ce sentiment intens...nu m-as sătura niciodată să fiu aşa, mă poziţionez la graniţa dintre bine şi răul absolut, dintre iubire şi nu, nu ură... si ignorare, dintre lumină şi întuneric. Braţele-mi sunt deschise, las monstrul să-şi facă treaba...si o face bine.
Ceasul bate destul de târziu. Patul moale mă aşteaptă dar dracul de lângă nu a plecat. Cum se lasă seara iese din întuneric arătându-se interesat de mine. Pielea mi se face ca de găină, iar dinţi-mi clanţănă în gură. De mai bine de un an nu se satură să mă privească, să se lingă pe buzele bine conturate cu limba sa lungă despicată în două la capăt, mă înspăimântă. Nu îmi pot închipui ce gândeşte, deşi deseori îmi permite să îi citesc gândurile, e un diavol absolut. Îmi aruncă în faţă scene morbide din cumplita sa viaţă, simt pe propia piele ce a simţit şi el şi aproape că îmi e milă de el, mă gândesc că probabil a avut o familie, o casă, poate şi copii, dar a trebuit să plece departe alături de Întuneric. Sper ca eu să nu păţesc la fel, greseala mea să nu fi fost ca a lui. Adorm în fund, lăngă uşă, inconjurată de tămâie...am citit într-o carte că alungă răul, dar oare nu sunt si eu Raul?
Mă rog la Dumnezeu şi nu mă mai aude. Zâmbetul hain de pe faţa diavolului îmi confirmă că alegerea de a-mi vinde sufletul nu a fost una înteleaptă. Vreau să fiu auzită de El, să fiu ajutată, să nu pier în roşul iadului.O lacrimă căzută pe obraz mă face să îmi dau seama că poate nu e chiar atăt de rău ceea ce mi se întâmplă, deja sunt eu o ciudată, schimbarea asta nu o să mă afecteze prea mult, poate chiar o să îmi placă, cine ştie cum va fi acolo...jos. Păcatul nu trebuie să fie ceva neapărat rău, poate fi plin de pasiune, lipsită de inhibiţii, consecinţe sau păreri de rău, deja e prea târziu pentru aşa ceva.
Gândurile negre ale dracului deodata nu mi se mai par atât de îngrozitoare, parcă-i mai frumos, ieşind în lumina slabă a unicului spot rămas în camera, roşu, formele i se conturează, coarne-le i se retrag cu grija, pielea- acum strălucitoare, ochii lui roşii mă înebunesc şi fără să fie nevoie să mă atingă propulsează, ajungând să fiu lipită de perete fără a mă putea mişca. Puterea ce o stăpâneşte mă ademeneşte iar pofta de cunoaştere a răului îmi face inima lenesă să bate cu putere.
Buzele lui mă ating usor pe gât, gândurile noastre acum sunt aceleaşi, iar Iadul urmează să se dezlănţuie !
Postarea asta este pentru noptile frumoase de vara pe care le petreceam in gasca, pentru serile de rummy in care se ofticau baietii, pentru seara cu ploaiea de stele in care era si luna plina si nu am putut observa mai nimic, pentru excapada la mare, pentru nebunie, pentru libertate, pentru ei !
