Zbor

De ce de fiecare data cand ma hotarasc sa ma inalt, sa zbor linistita trebuie sa se intample ceva. De ce fuge cerul de sub ochii mei? De ce il pierd de fiecare data cand ma gandesc la tot ce va fi? Da-mi Doamne cer, sa ma inalt!

Ce tot vorbesc eu? Ma ascund ca ultimul pui fricos in spatele unor minciuni nu prea bine aruncate-n vant. Mi-e frica si sa pronunt acest cuvant," zbor". Nu stiu ce ma apucat sa scriu despre el. Ma avant in minciuni tot mai mult. Imi spun ca sunt curajoasa, ca daca as putea zbura, as putea face orice. Ma pregatesc sa zbor si inchid ochii...ochii mei caprui. Chiar ei ascund minciunile, caci din cauza ca nu ii deschid ma mint ca s-a pierdut cerul si nu il pot regasi decat atunci cand renunt la ideea de a mai zbura.

Cerul se ascunde in spatele ochilor.

Îţi aminteşti?

Deseori te mai strecori prin gândul meu, mă învârţi, mă cutremuri, mă ameţeşti, pentru ca mai apoi cu o singură privire pătrunzătoare să mă faci praf şi pulbere. Te înţeleg, îţi place să te joci, şi joci dur. Probabil ai observat şi tu ce c*rvă-i viaţa şi te-ai săturat să ţi-o iei de fiecare dată când pentru o secundă, gândeşti cu inima, probabil aşa voi fi şi eu peste ani, peste gânduri, peste iubiri.
Oare îţi mai aminteşti cum era când iubeai? Ce senzaţie aveai când te pregăteai s-o vezi, iar cămaşa nu îţi stătea bine? Mai ştii cum se refugia în braţele tale la fiecare nimic?



Îţi aminteşti cum era când îţi aminteai?


Îmi pare rău că nu am mai intrat pe blog în ultima vreme, cu toate sărbătorile astea am avut o stare care nu îmi permitea să îmi arunc găndurile. Sper că a-ţi avut un Crăciun şi un An Nou fericit! Vă doresc tot binele din lume şi să aveţi parte de sănătate şi împliniri. La mulţi ani! Xo

Sentimente 1.

Sufletele noastre nu se află topite pe marginea cazanului din mijlocul Iadului, deşi aerul nostru este intoxicat iar în ceafă-mi respiră păcatul îmbrac pe dos adevărul şi printr-o minune revin iar în umilul meu trup pământean. Observ cu dezamăgire că devin tot mai nemulţumită de mine şi vreau tot mai multe de la lumea ce mă înconjoară, de la mine, de la natura...de la viaţă! Pe timp ce trece îmi regăsesc tot mai multe defecte şi foarte puţine calităţi. În final voi ajunge pe malul unui lac, uitându-mă la reflexia mea din apa şi întrebăndu-mă 'Cine-i asta?!', voi ajunge personajul negativ din filmul vieţii, din basmul copilariei si romanul adolescenţei ! Pot să sper doar ca răul va învinge şi nu voi ajunge iar de unde am plecat, de această dată însă, fără dragoste.

Prezent Trecut vs Prezent

Sunt pierdută în trecut, sau dacă nu sunt, aşa mă simt. M-am lăsat purtată de valuri înapoi în timp cu 3 ani. Aici totul e mai frumos, mai liniştitor...totul până când se aud acele bubuituri în uşa de ieşire, iar eu mă crizez pentru că nu vreau să plec de aici, m-am cam regăsit... Valurile ce trebuiau să mă poarte în prezent se sparg acea uşă metalică. Mă simt urmărită, intimitatea îmi este violată din ce în ce mai mult cu fiecare clipă pierdută, dar eu nu am de gând să dau drumul acestui univers. Din cerul limitat, aud vag vocea Ei, îmi tot spune că nu-i bine şi că o să fiu rănită iar, dar... Ea ce ştie? Eu nu greşesc, fac ce-mi spune inima, mă las purtată de mireasma vechilor dimineţi de mai. Ar trebui să visezi chiar dacă nu mereu visele tale duc la un final fericit.

Vreau?

Vreau? Nu. Azi nu vreau să fac ceva anume. Azi fac. Azi sunt capabilă să iau anumite decizii care mă vor face să plâng, ce? Crezi că e rău să plângi? Nu, nu e, mai rău e să îti doreşti să o faci şi să nu poţi, aşadar, totul e spre bine. Sentimentele mele abia aşteaptă clipa oportună să izbucnească de stâncile realităţii...

Gânduri (II)

De ce ai permis să se lase ceaţa peste inimile noastre? De ce mă laşi să te împing ca mai târziu să te chem la mine? De ce nu-i îngădui inimii să şteargă amintirile? Putem face altele, vreau să zburăm pre cer, să atingem norii, să le cântam zeilor la harpă, să călcăm nedreptatea în picioare, să nu îţi mai fie luna martoră atunci când plângi, să nu o mai faci de tristete, de bucurie da, da! nici de dor nu vreau, n-ai avea de ce, mă ai aici, sunt chiar aici, lângă tine...doar dacă...şi o luăm iar de la cap.
Nu te-ai plictisit să alergi? Fuga asta infernală mă oboseşte şi vreau să te opresti. Deja am bătături si simt că leşin. Asta-i un stupid joc al dragostei. M-am plictisit sincer de du-te, vino. Vreau să simt că sunt vie, că nu trăiesc de pe o zi pe alta lăsând multe la voia întâmplării. Gata! S-a terminat vacanţa în care erau neuronii mei...micuţii mei neuroni. Bun venit acasă!

Inger pierdut (II)

Zorile dimineţii erau mai frumoase când îmi iubeam viaţa, când nu eram...RECE. Nu îmi explic ce s-a întâmplat aseară. Nu vreau să îmi amintesc, dar totuşi...Ce s-a întâmplat aseară? Durerea de cap cu care mă trezeam în fiecare dimineaţă parcă-mi lipseşte, nu mai sunt eu, fata cea împiedicată, sunt puţin mai normală... Mă uit în oglindă şi nu mai am anticele cearcăne care-mi întunecau faţa. Mă şimt plină de energie, dar totodată fără vlagă. Ce stupid! Mă mulţumesc că e o dimineaţă de sâmbătă şi nu sunt nevoită să ies prea mult din casă. Mă las purtată de timp, astept seara cu nerăbdare, sufletul meu o vrea iar si iar...!

 Simt că înnebunesc! Valuri mă aruncă-n vise...Îmi cresc aripi, visele negre pe loc mi le-am spulberat! Mi se face foame, nu mă mai regăsesc prin gânduri. Oh ! Timpul nu mai trece... Vreau...vreau să simt luna cum mă veghează, vreau să mă înalt, să uit de lume, de tot ce odată am fost eu, să uit de viaţă. să trăiesc în păcat, pentru că...vreau si atât! Explicaţiile mă obosesc.

Întunericul se lasă afară, cât şi n inima mea. Simt că explodez...în burtică am fluturaşi, ce ra*at se întâmplă aici, acum, cu mine ?

Îngerul meu...cât mi-a lipsit imaginea ta înfiorătoare...mă simt inumană, dar e bine, toate sentimentele se revarsă asupra mea, toate amintirile-mi străpung inima. Ce sentiment intens...nu m-as sătura niciodată să fiu aşa, mă poziţionez la graniţa dintre bine şi răul absolut, dintre iubire şi nu, nu ură... si ignorare, dintre lumină şi întuneric. Braţele-mi sunt deschise, las monstrul să-şi facă treaba...si o face bine.

Vezi şi : Revenire

Toamna

Toamna-i ca sufletul meu, o simt aproape de mine...e ca şi când doar ea m-ar înţelege, de parcă ea mi-ar fi fost aproape când lacrimile-mi curgeau pe obrajii roşii, ca apoi sa ajung sa nu mai simt nimic. Sub cerul înorat încerc sa disting stelele. Mi-e dor de vară, mi-e dor de adierea plăcută a vântului, mi-e dor de mine. Eu sunt...eu! Dar de ce nu simt asta? De ce mă pierd mereu în vise? De ce simt ca trăiesc o viaţă aiurită? De ce nu mă mai doare? Nu regăsesc drumul spre...mine !

Sunt în delir. Mă pierd în vorbe. Ajung întru-un punct, unde-mi doream de mult sa fiu, şi mă gândesc ca...eu nu am ce căuta acolo, şi nu îmi pasa dacă mai înaintez, sau regresez, nu îmi pasa ce se întâmplă cu viaţa mea din anumite perspective....şi mai e şi timpul... ce bine ar fi dacă n-ar exista timpul, dacă as putea sa îmi antrenez corpul sa reziste fără somn, sa fac tot ce îmi propun, dar, din lipsa de TIMP, nu pot sa realizez. Uneori avem timp şi ne batem joc de el, îl pierdem aiurea, iar uneori...ducem lipsa dimineţilor pe care le petreceam în pat până după-amiază.

Viaţa? Ce e viaţa? Viaţa sunt Eu. Viaţa este un copil care aleargă după ziua de mâine, un bătrân care-i poarta de grija, verdele ce ne-nconjoară şi o pasăre ce ne priveşte.

"What is this?"

Spre rusinea mea, nu stiam de acest scurt metraj, nici macar de reclama. Aseara mama care nu este deloc atat de in varsta ca acel om m-a intrebat acelasi lucru de doua ori in interval de timp de vre-o 15 min. A doua oara m-am enervat si nu i-am mai raspuns. Atunci mi-a atras atentia tata si mi-a povestit de acest scurt metraj. Pe mine una chiar m-a impresionat. Tuturor ni se intampla si cel mai rau e ca poate nici nu ne dam seama ca ranim persoana de langa noi.

Revenire.

În primul rând scuze că mi-a luat atât de mult să postez, am fost timp de două săptămâni într-o alergătură continuuă. Mi-a fost dor de tot de înseamnă Blogotecă...


   Cerul senin din ziua în care ne-am cunoscut, nopţile răcoroase, roua dimineţii, mireasma florilor de mai şi cântecul greierilor din iarba deabia încolţită se revarsă peste mine. Am renunţat la vise, la oameni, la mine...dar speranţa mi le-a adus pe toate înapoi. Acum nu stiu să le mai mânuiesc. Mă pierd în vise, mă lovesc de oameni, mă uit la mine...şi nu mă recunosc. Timpul e banal, trece ca nebunul şi ne lasă amintirile...dar dacă amintirile se şterg? Eu cu ce rămân? Ce îmi poate hrănii inima pentru a-i da forţă să meargă tot mai-nainte? Surâsul tău când bate ceasul dimineţii şi bucuria copiilor în jocul vieţii.
   Umerii îmi sunt tot mai grei, se agaţă de mine persoanele ce le-am dezamagit în trecut, mă bântuie greşelile dintr-o altă viaţă. Drumul presărat cu lacrimi, de crăiese ale întunericului, de dincolo de cer îl urmez iar pentru a ştii cine sunt eu după aparenţe, pentru a găsii făntâna tinereţii şi grădina fericirii, pentru a păşi pe curcubeu fără a fii nevoie să cer voie norilor, pentru a putea arunca zâmbete in toate directţiile, pentru a ieşii din starea de alergare continuua, pentru că azi nu îmi pasă unde ajung mâine, pentru că ştiu că nu pot pocni din degete pentru a sta ceasul, pentru că m-am săturat să aud că se putea şi mai bine.
 
   Am nevoie de aripi pentru a lovi vântul, am nevoie de întredere pentru a mă lupta cu viaţa, am nevoie de linişte pentru a-mi asculta inima, am nevoie de timp pentru a-mi crea amintirile, am nevoie de faţă pentru a răspândii zâmbete, am nevoie de răbdare pentru a răzbate.