Gânduri (II)

De ce ai permis să se lase ceaţa peste inimile noastre? De ce mă laşi să te împing ca mai târziu să te chem la mine? De ce nu-i îngădui inimii să şteargă amintirile? Putem face altele, vreau să zburăm pre cer, să atingem norii, să le cântam zeilor la harpă, să călcăm nedreptatea în picioare, să nu îţi mai fie luna martoră atunci când plângi, să nu o mai faci de tristete, de bucurie da, da! nici de dor nu vreau, n-ai avea de ce, mă ai aici, sunt chiar aici, lângă tine...doar dacă...şi o luăm iar de la cap.
Nu te-ai plictisit să alergi? Fuga asta infernală mă oboseşte şi vreau să te opresti. Deja am bătături si simt că leşin. Asta-i un stupid joc al dragostei. M-am plictisit sincer de du-te, vino. Vreau să simt că sunt vie, că nu trăiesc de pe o zi pe alta lăsând multe la voia întâmplării. Gata! S-a terminat vacanţa în care erau neuronii mei...micuţii mei neuroni. Bun venit acasă!

Inger pierdut (II)

Zorile dimineţii erau mai frumoase când îmi iubeam viaţa, când nu eram...RECE. Nu îmi explic ce s-a întâmplat aseară. Nu vreau să îmi amintesc, dar totuşi...Ce s-a întâmplat aseară? Durerea de cap cu care mă trezeam în fiecare dimineaţă parcă-mi lipseşte, nu mai sunt eu, fata cea împiedicată, sunt puţin mai normală... Mă uit în oglindă şi nu mai am anticele cearcăne care-mi întunecau faţa. Mă şimt plină de energie, dar totodată fără vlagă. Ce stupid! Mă mulţumesc că e o dimineaţă de sâmbătă şi nu sunt nevoită să ies prea mult din casă. Mă las purtată de timp, astept seara cu nerăbdare, sufletul meu o vrea iar si iar...!

 Simt că înnebunesc! Valuri mă aruncă-n vise...Îmi cresc aripi, visele negre pe loc mi le-am spulberat! Mi se face foame, nu mă mai regăsesc prin gânduri. Oh ! Timpul nu mai trece... Vreau...vreau să simt luna cum mă veghează, vreau să mă înalt, să uit de lume, de tot ce odată am fost eu, să uit de viaţă. să trăiesc în păcat, pentru că...vreau si atât! Explicaţiile mă obosesc.

Întunericul se lasă afară, cât şi n inima mea. Simt că explodez...în burtică am fluturaşi, ce ra*at se întâmplă aici, acum, cu mine ?

Îngerul meu...cât mi-a lipsit imaginea ta înfiorătoare...mă simt inumană, dar e bine, toate sentimentele se revarsă asupra mea, toate amintirile-mi străpung inima. Ce sentiment intens...nu m-as sătura niciodată să fiu aşa, mă poziţionez la graniţa dintre bine şi răul absolut, dintre iubire şi nu, nu ură... si ignorare, dintre lumină şi întuneric. Braţele-mi sunt deschise, las monstrul să-şi facă treaba...si o face bine.

Vezi şi : Revenire

Toamna

Toamna-i ca sufletul meu, o simt aproape de mine...e ca şi când doar ea m-ar înţelege, de parcă ea mi-ar fi fost aproape când lacrimile-mi curgeau pe obrajii roşii, ca apoi sa ajung sa nu mai simt nimic. Sub cerul înorat încerc sa disting stelele. Mi-e dor de vară, mi-e dor de adierea plăcută a vântului, mi-e dor de mine. Eu sunt...eu! Dar de ce nu simt asta? De ce mă pierd mereu în vise? De ce simt ca trăiesc o viaţă aiurită? De ce nu mă mai doare? Nu regăsesc drumul spre...mine !

Sunt în delir. Mă pierd în vorbe. Ajung întru-un punct, unde-mi doream de mult sa fiu, şi mă gândesc ca...eu nu am ce căuta acolo, şi nu îmi pasa dacă mai înaintez, sau regresez, nu îmi pasa ce se întâmplă cu viaţa mea din anumite perspective....şi mai e şi timpul... ce bine ar fi dacă n-ar exista timpul, dacă as putea sa îmi antrenez corpul sa reziste fără somn, sa fac tot ce îmi propun, dar, din lipsa de TIMP, nu pot sa realizez. Uneori avem timp şi ne batem joc de el, îl pierdem aiurea, iar uneori...ducem lipsa dimineţilor pe care le petreceam în pat până după-amiază.

Viaţa? Ce e viaţa? Viaţa sunt Eu. Viaţa este un copil care aleargă după ziua de mâine, un bătrân care-i poarta de grija, verdele ce ne-nconjoară şi o pasăre ce ne priveşte.

"What is this?"

Spre rusinea mea, nu stiam de acest scurt metraj, nici macar de reclama. Aseara mama care nu este deloc atat de in varsta ca acel om m-a intrebat acelasi lucru de doua ori in interval de timp de vre-o 15 min. A doua oara m-am enervat si nu i-am mai raspuns. Atunci mi-a atras atentia tata si mi-a povestit de acest scurt metraj. Pe mine una chiar m-a impresionat. Tuturor ni se intampla si cel mai rau e ca poate nici nu ne dam seama ca ranim persoana de langa noi.

Revenire.

În primul rând scuze că mi-a luat atât de mult să postez, am fost timp de două săptămâni într-o alergătură continuuă. Mi-a fost dor de tot de înseamnă Blogotecă...


   Cerul senin din ziua în care ne-am cunoscut, nopţile răcoroase, roua dimineţii, mireasma florilor de mai şi cântecul greierilor din iarba deabia încolţită se revarsă peste mine. Am renunţat la vise, la oameni, la mine...dar speranţa mi le-a adus pe toate înapoi. Acum nu stiu să le mai mânuiesc. Mă pierd în vise, mă lovesc de oameni, mă uit la mine...şi nu mă recunosc. Timpul e banal, trece ca nebunul şi ne lasă amintirile...dar dacă amintirile se şterg? Eu cu ce rămân? Ce îmi poate hrănii inima pentru a-i da forţă să meargă tot mai-nainte? Surâsul tău când bate ceasul dimineţii şi bucuria copiilor în jocul vieţii.
   Umerii îmi sunt tot mai grei, se agaţă de mine persoanele ce le-am dezamagit în trecut, mă bântuie greşelile dintr-o altă viaţă. Drumul presărat cu lacrimi, de crăiese ale întunericului, de dincolo de cer îl urmez iar pentru a ştii cine sunt eu după aparenţe, pentru a găsii făntâna tinereţii şi grădina fericirii, pentru a păşi pe curcubeu fără a fii nevoie să cer voie norilor, pentru a putea arunca zâmbete in toate directţiile, pentru a ieşii din starea de alergare continuua, pentru că azi nu îmi pasă unde ajung mâine, pentru că ştiu că nu pot pocni din degete pentru a sta ceasul, pentru că m-am săturat să aud că se putea şi mai bine.
 
   Am nevoie de aripi pentru a lovi vântul, am nevoie de întredere pentru a mă lupta cu viaţa, am nevoie de linişte pentru a-mi asculta inima, am nevoie de timp pentru a-mi crea amintirile, am nevoie de faţă pentru a răspândii zâmbete, am nevoie de răbdare pentru a răzbate.

Înger pierdut

      Ceasul bate destul de târziu. Patul moale mă aşteaptă dar dracul de lângă nu a plecat. Cum se lasă seara iese din întuneric arătându-se interesat de mine. Pielea mi se face ca de găină, iar dinţi-mi clanţănă în gură. De mai bine de un an nu se satură să mă privească, să se lingă pe buzele bine conturate cu limba sa lungă despicată în două la capăt, mă înspăimântă. Nu îmi pot închipui ce gândeşte, deşi deseori îmi permite să îi citesc gândurile, e un diavol absolut. Îmi aruncă în faţă scene morbide din cumplita sa viaţă, simt pe propia piele ce a simţit şi el şi aproape că îmi e milă de el, mă gândesc că probabil a avut o familie, o casă, poate şi copii, dar a trebuit să plece departe alături de Întuneric. Sper ca eu să nu păţesc la fel, greseala mea să nu fi fost ca a lui. Adorm în fund, lăngă uşă, inconjurată de tămâie...am citit într-o carte că alungă răul, dar oare nu sunt si eu Raul?

      Mă rog la Dumnezeu şi nu mă mai aude. Zâmbetul hain de pe faţa diavolului îmi confirmă că alegerea de a-mi vinde sufletul nu a fost una înteleaptă. Vreau să fiu auzită de El, să fiu ajutată, să nu pier în roşul iadului.O lacrimă căzută pe obraz mă face să îmi dau seama că poate nu e chiar atăt de rău ceea ce mi se întâmplă, deja sunt eu o ciudată, schimbarea asta nu o să mă afecteze prea mult, poate chiar o să îmi placă, cine ştie cum va fi acolo...jos. Păcatul nu trebuie să fie ceva neapărat rău, poate fi plin de pasiune, lipsită de inhibiţii, consecinţe sau păreri de rău, deja e prea târziu pentru aşa ceva.

    Gândurile negre ale dracului deodata nu mi se mai par atât de îngrozitoare, parcă-i mai frumos, ieşind în lumina slabă a unicului spot rămas în camera, roşu, formele i se conturează, coarne-le i se retrag cu grija, pielea- acum strălucitoare, ochii lui roşii mă înebunesc şi fără să fie nevoie să mă atingă propulsează, ajungând să fiu lipită de perete fără a mă putea mişca. Puterea ce o stăpâneşte mă ademeneşte iar pofta de cunoaştere a răului îmi face inima lenesă să bate cu putere.

     Buzele lui mă ating usor pe gât, gândurile noastre acum sunt aceleaşi, iar Iadul urmează să se dezlănţuie !

Perle.

Am zis că Gabriel nu face faţă perlelor ce le-am stâns de-a lungul timpului în "micuţa" mea agendă, aşa că... Enjoy :*

El: Ce îmi iei de ziua mea?
Laura : Un BCA?
El: Nu.
Laura: 2 BCA-uri?
El: Nu.
Laura: 3 BCA-uri?
El: Nu.
Laura: Omule, nu îţi fac casă!

Laura : Bum! Poc! Bum! ( Loveşte tastatura)
Alina: Shht.. Mami şi tati dorm !
Laura: Shht.. Au visat urât.

Laura : Dă-mi un perete!
Alina: Femeie, ai 4 !

Laura: Mi-a intrat Michael în fund, vezi? asta e partea bună atunci când ai chiloţi cu vedete.

Alina: Ăla încă e normal.
Laura: Ce vezi tu normal la el?
Alina: Nu s-a dat la mine.. :D

Ionela: Şoc şi groază, pe No name nu o mai încap chiloteii.

Alina: M-am îndrăăăgostiiit !! Uite ce dulce e!
Gabriel: Te topeşti ca un pepito.

Alina: Ard în flăcări, pentru tineee... (Singing)
Gabriel: Arzi odata şi taci !

Alina: Wow! Ce pasăre mare e aia ! Aaa...scuze, e o antenă.

Laura: Te-am auzit de fiecare dată când te învârteai în pat.
Alina:  Şi eu pe tine, zici că eşti buldozer.
Laura: Ştiu, mi s-a mai spus. Zi merci că ai salteaua tare, gândeşte-te dacă aveai saltea cu apă, te găseam lipită de tavan.

Foame (1)

       Cristale au izbucnit afară din sufletul meu făcându-se pulbere. Inima sfâşiată îşi lasă şiroaiele de lacrimi să curgă-n voie pe marmura din anticul muzeu. Expusă-n ramă m-aşteaptă muza lună, stele sclipitoare alcătuiesc tavanul, ridicând în slăvi trădătorul,mi-arată diamantul. Printre miile de cioburi aruncate pe podea imi croiesc drumul către paradis. Drumul e lin, lipsit de idei macabre ce-mi atac adesea conştiinţa, continui să sper că o sa razbat cât mai repede cu putinţă. Au! Piciorul drept mi-e superficial rănit, dar sângele nu întârzie să apară. Te agiti pentru nimic, ti-e normal dar nu doar piciorul meu e superficial. Lăsăm deoparte cearceaful ce ne învăluie, ne vedem fetele încă o data până mâine când fără rost vom continua trăirile de azi.
      Ajunsă acasă nu mă mulţumesc doar cu tine(1), foamea mea nu încetează să crească iar eu, cu cât mă hrănesc mai mult, vreau mai mult. Sunt plictisită de tot ce mă înconjoară, mintea-mi zboară ca un sunet de vioară plăpând...şi te-ascult spunăndu-mi minciuni. Sunt fericită ca eşti un altul(2)...măcar stiu că cel dintâi(1) nu mă minte. Îmi place totuşi că ştii să o faci frumos, iar dacă nu aş fi avut atâta experienţă aş fi căzut în braţele tale ca o îndrăgostită la prima întâlnire...dar desigur, tu(2) nu mă cunoşti întradevăr, nu esti capabil să vezi ce se ascunde sub această mască de fată dură si sigură pe ea pentru a ştii că eforturile-ţi sunt în zadar..dar nici eu nu te las să vezi adevărul, vezi? Aşa am fost şi eu nu demult, în ceaţă mă pierdeam adesea, iar ochii tăi nu mă aduceau pe calea cea buna, învaţă că nu mai sunt fata inocentă pe care ai cunoscuto cu un an în urmă, tu m-ai transformat într-o maşină de ucis. Foamea mea de sânge creşte cu dorinţa de a te avea iar pentru ca mai târziu să te las pierdut pentru totdeauna în rămăşiţele visurilor mele .
       De la atât venin scuipat mi-e gura amară, numai sărutul dulce din dimineţile moarte m-alină.

În delir

     Vreau să trăiesc şi eu în evul mediu măcar un an. Oare cer prea mult? Vreau să fie un cavaler care s se comporte super draguţ şi să îmi aducă trandafiri roşii seara la fereastră. Să nu fiu prea realista, ci mai degraba, prea romantică... să fiu tipa super indrăgostită. Ca în copilărie, atunci când idolul meu era Clover din Spioanele. Acum majoritatea băieţilor sunt bădărani, e adevărat, sunt cam îndrăgostită, dar nu pot să mă fac că nu văd cum sunt toţi ceilalti băieţi din jurul meu. Ce nu aş da să fie totul ca în antichitate...
   Anyway.



Îmi ard obrajii când te vad iar mâinile-mi tremură. Corpul mă trădeaza iar psihicul dă dovadă de acelaşi lucru. Cum pot cere ca tu să-mi fi loial dacă eu nu-mi pot fi? Sunt idiot de răvăşită. O rază de lumină întrepătrunde prin gura întunericului în care mă aflu. Pierduta-n nesigurantă, cristalul iubirii străluceşte vag. Calea luminată este plină de primejdii dar eu totuşi păşesc detaşată nedând împortanţă pericolelor ce mă pândesc. Vipera nebuniei deja mă aşteaptă flămândă, sângele meu fiind atras de veninul ei, plutesc în mireasma dulce-a zorilor pustii de primăvară. Mă-nteapă adânc şi mă lasă pe-o piatră, intr-o altă dimensiune, pradă vulturilor. Aud bătăile aripilor iar inima-mi bate tot mai repede. Sângele infectat mă aruncă-n valuri de bucurie şi delirez mai rău ca un ultim consumator de LSD. Am o stare de euforie care mă eliberează de inhibiţii. Stările mă alină, vântul puternic îmi bate-n faţă iar eu devin tot mai adâncita-n ultima ploaie de iarna-n care mâinile-ngheţate-mi erau încălzite de licuricii imaginari care abia acum mi se arătau. Surprinzător e că până acum nu am dat peste imaginea noastră pe plajă, în care inimile erau atât de puternic legate încât dupa aproximativ 3 luni si 5 zile s-au pierdut în noapte. Drogurile mi s-au părut întotdeauna o idee prostească de a uita de aventurile nebuneşti din noptile fierbinţi de vară, când luna era deasupra noastră iar noi îi cântam. Acum aş încerca, de-aş ieşi din acest univers al nebuniei prosteşti, să devin o visătoare ambulantă cu ajutorul acestora. Consecinţele nu mai contează aş spune, dar adevărul e că cea mai uşoară cale nu e întotdeauna cea mai bună.

 Şi o melodie draguţă rău :

'Jurnal de bord' ( Partea I )

Postarea asta este pentru noptile frumoase de vara pe care le petreceam in gasca, pentru serile de rummy in care se ofticau baietii, pentru seara cu ploaiea de stele in care era si luna plina si nu am putut observa mai nimic, pentru excapada la mare, pentru nebunie, pentru libertate, pentru ei !